vineri, 11 aprilie 2014

Nominalizările UNITER: Scrisoare deschisă doamnei Emilia Popescu și breslei teatrale

Stimată doamnă Emilia Popescu, stimați colegi artiști ai breslei teatrale,

Se apropie decernarea Premiilor UNITER pe anul 2013, moment festiv și moment de bilanț.
La momentul nominalizărilor s-au iscat ceva discuții de contestare, așa  cum era de așteptat. Spre surprinderea mea discuțiile s-au legat prea puțin de nominalizări în sine. Prea puține remarci cu privire la anumite spectacole sau artiști care ar fi meritat o nominalizare și nu se regăsesc pe listă. Nici o remarcă pentru lucrurile bune care s-au întâmplat anul acesta, poate și prin meritul direct al unui Juriu tânăr: este pentru prima dată când Argumentul a fost făcut public (chiar și așa, cu un limbaj prețios, care a fost taxat ca atare); este pentru prima dată când o producție independentă este ”aproape nominalizată” (Parallel” - păcat că acest lucru nu s-a și întâmplat), iar o altă producție din această zonă a fost remarcată - ”Poezia Visului” după poezia lui Emil Botta, cu Lari Giorgescu și în realizarea doamnei Miriam Răducanu.
Deci - foarte puține discuții de fond, despre producții și artiști, și foarte multe discuții despre limbaj.
Atât doamna Emilia Popescu, cât și persoanele care s-au alăturat indignării, au fost deranjate de ceea ce a părut un atac la adresa spectacolelor și a artiștilor cu succes de public. S-a ironizat pe tema ”valoare reprezentativă” / ”valoare nereprezentativă” ca și cum distincția ar fi un nonsens. Nu, nu este. Caragiale este reprezentativ pentru teatrul românesc de sfârșit de secol 19; Eugen Ionesco nu este reprezentativ pentru teatrul românesc din anii 50 și 60 ai secolului trecut și nici măcar pentru cel francez, fiind un deschizător de drum. Dar nu cred că este aici locul să facem nici analiză gramaticală și lingvistică, nici un eseu despre istoria teatrului.
Deoarece doamna Emilia Popescu este un artist important, atât Juriul de Selecție, cât și dl. Caramitru în persoană s-au grăbit să răspundă public, cu argumente mai mult sau mai puțin plauzibile, care s-au învârtit iarăși în jurul ”exprimărilor” prețioase din amintitul Argument. Și cu asta batista s-a așternut lin pe țambal...
Trist, foarte trist.
Pentru că, într-un sistem despre care multă lume spune că merge rău, indignarea e bună, iată și câteva subiecte pentru care aș fi fost fericit dacă s-ar fi manifestat o indignare publică din partea unui artist important al breslei:
1. Lipsa de șanse acordate tinerilor.
Acum o lună - două TNB a lansat un concurs de proiecte dedicat tinerilor artiști. Pentru că este primul astfel de proiect de după Revoluție lumea l-a aplaudat călduros; nimeni nu a mai apucat să se indigneze pentru faptul că tinerii artiști erau invitați să presteze gratis... de una din cele mai bogate instituții de spectacole din România.
S-a acordat astfel girul, s-a creat un precedent periculos, prin care se afirmă (dat fiind că aceste lucruri erau exprimate negru pe alb și nu lăsate ”în umbră”) că artistul tânăr prin definiție trebuie să moară de foame, să fie umilit și să nu fie plătit pentru arta sa.
Ce se întâmplă de fapt prin afirmarea acestei practici ca politică generală? În fond, viața e dură și cine nu se descurcă - asta e. Prin această politică se distruge o mare parte din potențialul, din energia generației tinere. Un actor nu este, nu trebuie să fie un prestator care vine cu două ore înainte de spectacol, dă un text și intră pe scenă și își face treaba precum un instalator. Un actor ar trebui să fie o persoană sensibilă, cultă, trecută prin anumite experiențe, exersată în spectacole, experimente, ateliere... Când un actor tânăr trebuie să facă pe ospătarul opt sau zece ore pe zi nu prea mai e loc pentru mare artă; când un spectacol indepedent are de trecut mai întâi prin o sută de mii de dificultăți de ordin material o bună parte din potențialul artistic se poate pierde; se pierde concentrarea, se pierde acumularea de energii care necesită timp... În momentul în care tu, ca Teatru Național, girezi un concurs în care artistul tânăr trebuie să presteze câteva luni gratis, pe principiul că i se face o onoare să pășească în Templul Artei - atunci favorizezi și afirmi ideea actorului ca instalator, ca prestator de servicii. Atunci de ce ne mai plângem că nu avem generații noi de artiști? Cine și ce a făcut pentru aceste generații noi, ca ele să crească și să se dezvolte?
2. Banii.
A.F.C.N. este singura instituție din România care acordă, pe criterii transparente și de competitivitate, bani pentru sectorul artistic independent. Din acești bani trăiesc sute de artiști din toate domeniile; categorii sociale defavorizate au acces gratuit sau participă în proiecte educative și/sau culturale; sunt vizate educația culturală, proiectele muzicale, teatrale, de arte vizuale independente, patrimoniul material și imaterial. Zeci de festivaluri și proiecte originale au fost finanțate în timp de această instituție, cu toată birocrația aferentă; totuși o instituție binevoitoare. Un singur teatru finanțat de Primărie, care are 30-40 de angajați, dintre care vreo 20 de artiști, produce anual între cinci și opt spectacole de teatru pentru câteva mii de spectatori (oricum privilegiați) din București. Acești spectatori plătesc la intrare un bilet. Cu toate astea bugetul anual al unui astfel de teatru este mai mare decât cel al AFCN, care finanțează majoritar evenimente și proiecte unde intrarea este liberă. Se oferă cineva pentru indignare?
3. Educația și cultivarea publicurilor
Teatrele pentru copii și tineret din țară, ca și școala care formează astfel de profesioniști sunt într-o continuă degradare; nu există la nivelul Ministerului Culturii și nici la nivelul majorității teatrelor vreun program sau vreo minimă preocupare pentru publicul tânăr, pentru realizarea de spectacole dedicate acestui public, sau pentru creșterea viitorului public pentru teatru. Care la nivel european reprezintă una dintre preocupările majore, nominalizată ca principiu de bază în Programul Europa Creativă 2014-2020.
În consecință, dacă pe termen scurt există un interes pentru teatru care îi entuziasmează pe manageri, mai ales pentru cele câteva teatre privilegiate ”din centru”, pe termen lung se constată o degradare a instituțiilor teatrale: avem un public din ce în ce mai divizat, mai puțin educat, care nu știe să discearnă între o șușă și o producție de calitate. În consecință managerii de teatru, în loc să fie preocupați de educarea publicului, se adaptează ”pieței” (exact ca televiziunile pe care le acuzăm cu toții de incultură și grobianism). Producția teatrelor de stat este împărțită între comedii pentru public - pentru orice fel de public; spectacole ”de artă” - pentru publicul educat și tot mai îmbătrânit, cele făcute ”ca să ia UNITERUL”; și teatru contemporan care se plasează undeva între cele două, pentru a mima mai bine adecvarea la prezent. Nu există spectacole cu scop educativ; nu există spectacole pentru adolescenți; nu este încurajată în nici un fel dramaturgia contemporană locală - adevărata marcă a prezentului, mult mai mult decât dramaturgia importată din alte țări.
Consecința directă a acestei atitudini este pierderea relevanței sociale a teatrului ca instituție. Dacă în anii '90 spectacolul ”Îngeri în America” montat de Theodor Cristian Popescu la Nottara se juca cu jandarmeria și ASCOR-ul la ușă, montarea aceluiași text la Teatrul Metropolis de către dl. Frunză acum un an și ceva (ambele părți - două spectacole - șase ore!) nu naște decât obișnuitele cronici de specialitate... și nu cred că vorbim despre creșterea gradului de toleranță a societății, ci de schimbarea opticii generale asupra teatrului, care a devenit simplu loc de divertisment sau de ”cultură”. Teatrul nu mai reprezintă în societatea românească un loc viu în care să se dezbată problemele actualității sau care să dea naștere unor reacții aprinse.

Degeaba ne indignăm asupra statutului nostru, cum (poate pe bună dreptate) a făcut doamna Emilia Popescu, dacă acest statut determină o poziție mai sus sau mai jos într-o lume tot mai izolată și tot mai puțin apreciată la nivel social...

Întorcându-ne la premiile UNITER, care au declanșat aceste discuții... Un premiu (sau un Argument pentru o nominalizare, sau o cronică de teatru, pozitivă sau negativă) poate fi unul din următoarele lucruri:
- o recunoaștere care poate impulsiona artistul și îl poate stimula în continuare să creeze la cote maxime;
- o garanție că respectivului artist i se vor oferi pe viitor condiții, șanse optime de a prezenta noi și noi creații; la acest nivel premiul sau nominalizarea poate fi un ”ce în alb” din partea breslei pentru respectivul artist, ca el să continue... Asta dacă ar exista o piață competitivă și dacă majoritatea premianților nu ar rămâne, și înainte și după premiu, cantonați în același sistem, la mâna managerilor din teatrele de stat;
- un semnal, o direcție; pentru cei preocupați de clasamente sau estetici poate fi un semn că, la un anumit nivel, acceptat de către majoritatea breslei, sunt apreciate un anumit gen de creații, un anumit gen de teatru;
- lipsa nominalizării unei creații valoroase, din varii motive, poate fi o piedică în creația pe viitor a respectivilor artiști; o piedică internă, lipsa unei stimulări și a recunoașterii, lipsa ”presiunii pozitive” și chiar a câștigului în materie de marketing cultural, tradus în aflux de spectatori și în încasări;
- mai grav este, la un nivel mult mai subtil, al expresiei, dacă un artist se lasă influențat de o cronică negativă, de lipsa de recunoaștere, de lipsa actului critic în sine, de indiferență sau lipsă de înțelegere - și renunță la anumite valori intrinseci actului artistic; dacă se lasă influențat de comercial sau de presiunea esteticii majoritare, dacă face compromisuri la nivelul profund al creației.

Eu cred că un artist care are ceva de spus, ceva important, care arde pentru arta sa - nu are nevoie de premii. Cu atât mai mult nu are nevoie să facă sintaxă pe argumentația unor premii sau să se simtă jignit de acestea. Singurul lucru care ar trebui să îl indigneze și pentru care ar trebui să se lupte este dreptul său de a crea în condiții decente, de a se exprima pe sine, preocupările și opiniile sale asupra lumii, în fața unui public. Eventual să se lupte pentru acest public și pentru ca acesta să nu mai fie pervertit prin acte de impostură artistică.

Nu cred că nominalizările UNITER, premiile UNITER sau Argumentul tulbură cu ceva apele în sistemul teatral românesc astfel încât acestea să necesite o discuție indignată la nivel de principii. Nici unele nu au vreo minimă legătură  cu problemele grave, reale, semnalate mai sus.
Nominalizările de anul acesta, cu minima deschidere și cele câteva puncte pozitive amintite (apropo de artiștii tineri și de mișcarea independentă), precum și discuțiile și indignările lipsite de substanță de după, nu sunt decât expresia exactă a Sistemului: elitist, centrat pe competiție (și nu pe creație, inovație sau adevăr artistic), invidios și lipsit de generozitate.
Caravana merge înainte.

vineri, 24 ianuarie 2014

Condiția artistului tânăr în teatrul românesc

Deplângem dispariția treptată, firească până la urmă, a marilor actori și regizori din generațiile trecute. Ne căinăm că ”nu se vor mai naște alții ca ei”.
Pe de altă parte știm, din declarațiile date de-a lungul timpului de mari artiști, că regia și actoria sunt meserii care se învață continuu, în care ești permanent amenințat de riscul greșelii, al eșecului. Chiar dacă acesta nu se vede din sală, de cele mai multe ori rezultatul final al repetițiilor nu e niciodată imaginea perfectă pe care echipa și-a propus-o - iar asta e bine, pentru că face din teatru o experiență vie, irepetabilă. Fragilitatea și insecuritatea actorului pe scenă îl pune în alertă, în situația de ”aici și acum”, pe când atunci când acesta se simte pe scenă în siguranță, în confortul unei scheme prestabilite - există riscul de a ”muri” ca energie și de a plictisi spectatorul.
Să vedem ce șanse de afirmare au tinerii artiști din domeniul artelor spectacolului în teatrele românești și în primul rând la teatrele de stat bucureștene, pentru că sunt cele mai vizibile și cu cea mai mare potență financiară - în consecință și cele mai îndreptățite să investească în viitorul artistic al țării.

ȘANSA DE A LUCRA EFECTIV
De când cu criza, teatrele de stat, ca instituții bugetare, nu mai fac, prin lege, angajări. Dar tocmai din acest motiv s-a deschis posibilitatea contractelor de colaborare, de multe ori mult mai avantajoase financiar. Dacă ai un proiect de colaborare într-un teatru de stat și joci, ca actor, de 2-3 ori pe lună (ceea ce nu se întâmplă decât în perioada premierei sau dacă este un spectacol de mare succes) - atunci poți ajunge să câștigi cât un actor angajat, beneficiind în plus de libertate.
Doar că... Majoritatea teatrelor de stat acceptă cu mare reticență colaboratori externi tineri. Doar dacă regizorul insistă și dacă are și autoritatea artistică necesară de a nu accepta compromisuri. Nici un teatru bucureștean nu are un program clar definit de a promova tinerii artiști sau acestea mor din fașă. Excepție face poate doar Teatrul Metropolis, dar acesta este prin definiție un teatru de proiecte - se fac castinguri pentru aproape toate producțiile, astfel încât, statistic dar și cu ochiul liber, numărul de actori tineri care joacă în acest teatru, numărul lor de apariții, importanța rolurilor - este mult mai mare decât în alte părți. Să fie oare o întâmplare faptul că exact acest teatru deține poate un record la numărul de spectatori? (nu cunosc statisticile oficiale, dar știu datele din teren; excepție poate face Naționalul, care este de departe cel mai cunoscut și cel mai potent ”brand” teatral).
În plus, proiectele ”colaterale” oferă din când în când portițe de afirmare: proiectul ”Comedia ține la TINEri” (acum mort), dar și Sala Nouă a Teatrului de Comedie; noua sală ”Laborator - Liviu Ciulei” de la Bulandra; proiectele de teatru contemporan românesc de la Teatrul Foarte Mic (și ele în scădere) și... cam atât.
La regizori stăm și mai prost. Să numărăm: Comedia tine la TINEri, un proiect unic prin amploare (și care avea și buget!) a murit în 2010 după 5 ediții; Teatrul Odeon a organizat pentru prima și ultima oară prin 2010 un concurs de proiecte pentru tinerii regizori - au câștigat Alex Mihail și Mariana Cămărășan și s-au realizat două spectacole care se mai joacă și astăzi, unul pe un text contemporan românesc; Nottara-ul a încercat timid cu ”Buletin de București” dar, după știința mea, rezultatele au fost 1-2 producții fără mare relevanță... iar acum, se lansează proiectul ”9G” la Teatrul Național!

LA NAȚIONAL AI DREPTUL SĂ LUCREZI GRATIS
La Nottara programul ”Nocturne” promovează tinerii și spectacolele ”din afară”. Cum? În primul rând - poți prezenta orice, oricum (nu există vizionare prealabilă). Sigur, dacă spectacolul este de calitate șansele la o nouă reprezentație cresc. Și beneficiezi și de notorietatea unui teatru situat ”pe bulevard” - pentru că o problemă a independenților astăzi este comoditatea publicului. Un spectacol mediocru în buricul centrului are mai mult public decât cel mai genial dintre spectacole dintr-un spațiu independent. Totul este ca din încasări să plătești personalul tehnic al teatrului, conform unui mercurial care ți se prezintă la intrare (la intrarea în biroul directorului). Pentru că spectacolele din programul ”Nocturne” se joacă la Sala Studio lunea și marțea, în zilele în care angajații au liber.
În plus, despre Nottara circulă legende sinistre: mașiniști care nu îți dau un cui dacă nu le strecori o bancnotă; doamna de la bilete care spune la telefon că nu mai sunt bilete la spectacolele din afară și îți recomandă producțiile proprii ale teatrului - deși singura sursă din care independenții găzduiți își pot plăti dările către teatrul gazdă sunt biletele. Astfel - cunosc cazuri în care privilegiații care au avut ocazia să joace acolo au trebuit să mai aducă bani de acasă pentru onoarea de a intra în templul Teatrului.
În acest context Teatrul Național face un mare pas înainte - oferă șansa tinerilor artiști de a lucra gratis. Iată anunțul complet al concursului lansat acum câteva zile:
Nu numai că nu se plătesc nici un fel de drepturi de autor, dar, în plus:
”Spectacolele care rezultă în urma proiectele selecționate vor dispune de o săptămână de reprezentații gratuite, cu intrare liberă, fără plata drepturilor de autor sau conexe.”
Asta ar putea însemna: oferim tinerilor artiști siguranța că vor avea sălile pline și vor beneficia de un public generos.
În condițiile în care sălile TNB sunt oricum pline la aproape orice spectacol, iar TNB dispune de un aparat de promovare masiv (la secretariatul literar care acoperă și partea de PR sunt angajate cel puțin 5 persoane cu experiență mare în domeniu); în condițiile în care în marea majoritate a cazurilor intrarea gratuită este o excepție peste tot în lumea asta, chiar și la noi (spectacole de școală sau de amatori; festivaluri cu finanțare din alte surse; avanpremiere și vizionări cu public; locuri aflate foarte la început de drum - cum s-a întâmplat la început la ”unteatru” condus de Andrei Grosu) - această opțiune a TNB ar mai putea să însemne și:

NU AM ÎNCREDERE ÎN TINE
Pe lângă ”TNB pune la dispoziție facilitățile tehnice de la Sala Mică, magazia de costume, depozitul de decoruri, recuzita, atelierele teatrului, fără a face nicio investiție în plus legată de producția spectacolului”, mai avem și: ”În urma reprezentațiilor cu public și cu acordul conducerii TNB, spectacolul poate fi preluat în repertoriul permanent al teatrului, beneficiind de investiții în producție și de plata drepturilor de autor, conform rețetei reprezentației și a încasărilor”.
Să remarcăm admirabilul ”poate”. După o lună de muncă, de investiție creatoare în urma căruia nu primesc nici un ban pentru munca prestată: după o săptămână în care vor juca gratis (ca în studenție), echipa de tineri artiști căreia i s-a făcut onoarea să câștige (vor fi doar două proiecte acceptate pentru 2013) va fi la mâna deciziei conducerii TNB. Pentru că în același timp, în dulcele stil românesc, nu ni se comunică nici un fel de criterii de eligibilitate după care proiectele vor fi acceptate în repertoriu.
Mai pe înțelesul tuturor:
- TNB nu investește nici un leu, deși are buget de milioane și investește destul de mult în spectacolele de repertoriu și în artiștii deja consacrați;
- TNB beneficiază de imaginea oferită de ”promovarea tinerei generații” și de, posibil, un public nou, atras de idee de ”se dă gratis”;
- Dacă ”iese prost” - ne spălăm pe mâini - nu am cheltuit banii statului;
- Dacă ”iese bine” - cu atât mai bine! - iată, am investit în tineri.
Adică - grad ZERO de risc, într-o meserie în care, cum spuneam, posibilitatea de a risca și a greși, de a experimenta - este vitală.

Ce câștigă tinerii artiști? Posibilitatea unică de a respira aerul rarefiat din Templul Artei. Și de a munci gratis. Șansa unică ca cineva să le arunce la coș proiectul la care au muncit, dacă acesta nu corespunde criteriilor, oricare ar fi acelea.

Pentru că în România doar artiștii, medicii rezidenți, eventual profesorii și învățătorii tineri au șansa unică de a lucra gratis sau pe cele mai mizere salarii din lume. Nu cred că la TNB sau la vreun spital și-a pus cineva problema să angajeze o femeie de servici fără să o plătească în prima lună. Și oricum, salariul de femeie de servici e mai mare decât cel de actor angajat. Sau de medic rezident. Asta este logica și ierarhia valorilor în România în anul de grație 2014.

luni, 13 ianuarie 2014

Numără până la zece

N-aș vrea să scriu un articol despre dietă și stil de viață sănătos. Doar - mărturisesc - mă preocupă să înțeleg care sunt motivele pentru care am devenit atât de obsedați de aceste lucruri în zilele noastre. Avem prea mult timp liber? Prea mulți bani? Există o motivație psihologică mai profundă?
Nu am un răspuns la toate astea. Promit să mă gândesc.
Am constatat însă un lucru. Cred că înainte să îl constat l-am citit undeva.
Când mănânci. Când cumperi. Când vrei să emiți o idee... încearcă să te oprești și să numeri până la zece. S-ar putea ca după aceea să constați că de fapt nu îți mai e foame. Sau obiectul acela nu este atât de interesant. Sau gândul tău e banal...
Dar de unde vine această bulimie a creierului, care în permanență ne  cere să acționăm, dar pe durate din ce în ce mai mici? Cred că din televizor, din media, inclusiv din internet. Suntem din ce în ce mai bombardați cu informații și atunci reacționăm permanent la ”nou”, dar ”noul” acesta trebuie să vină în rafale scurte. Nu mai avem răbdare să citim nici măcar un articol de ziar, darămite un roman. Cititul, analiza modului ”cum mai citim” ar putea să ne surprindă -când vom constata că romanele pe care le devoram în copilărie și adolescență ni se par acum imposibil de lungi. Jules Verne cu acele zeci de romane de aventuri? Mai bine ”Hobittul” în 3D - acolo se schimbă cadrul la fiecare 2 secunde.
În teorie spectacolului - teatru, film sau orice altceva - se considera că la fiecare 10 secunde trebuie să se întâmple ceva nou pentru a menține atenția spectatorului trează. Asta era în anii 90. Acum, după experiența îndelungată cu clipurile MTV și cu reclamele, durata a scăzut sub 5 secunde.
Nu pot spune dacă e bine sau rău. Asta e lumea în care trăim. Dar am constatat pe pielea mea de curând că se aplică și la mâncare. Și probabil în din ce în ce mai multe domenii ale vieții noastre. Modul de lucru al creierului s-a schimbat.
Nu știu cum se ține o cură de slăbire, deși poate ar trebui... Dar cred că ar fi un bun exercițiu să numărăm până la zece înainte să mai cerem o porție. Sau înainte de desert.
Și să ne reapucăm să citim ”Frații Karamazov”.

luni, 6 ianuarie 2014

Universuri paralele - despre serialul ”Rămâi cu mine” de la HBO

Am urmărit pe sărite noul serial original HBO România și, deși este un divertisment facil, plăcut, nu încetez să mă minunez la fiecare nou episod despre autismul programatic al acestuia.
Pare că acțiunea nu se petrece în România, ci într-un univers paralel. Dacă imaginile panoramate cu Bucureștiul de la generic, sau cadrele de exterior căutat frumoase se justifică în măsura în care ne îndeamnă pe noi, privitori, să ne redescoperim metropola - povestea, construcția personajelor, interioarele și dilemele eroilor mi se par de un fals care frizează absurdul.
Te poți întreba dacă producătorii au urmărit doar să facă Copy / Paste la un serial israelian construit pe o idee similară (ca și în cazul mini-seriei ”În Derivă” - care însă părea mai serios adaptată realităților românești, sau poate doar subiectul în sine, cumva elitist, făcea povestea mai plauzibilă) sau doar și-au imaginat că o asemenea lume poate exista și în România - și sunt convins că ea există, deși este o lume mică și cumva închisă. Din această perspectivă demersul poate fi justificat, dar până la urmă un trust media precum HBO nu investește o sumă nu mică, într-un produs doar de dragul ideii (mai ales când produsul arată ca un serial de tip ”Tânăr și neliniștit” - doar că jucat în limba română) - ci se gândește în primul rând la public și la efectul produsului asupra acestuia.
Ori, eu nu reușesc să îmi dau seama cărui public se adresează acest produs. Cunoscând și eu câte ceva din vestita ”clasă medie” românească pot spune că realitatea este cu totul alta. Poate doar câțiva privilegiați din industria media și de advertising se pot lăuda că locuiesc în case ca cele prezentate în film și au viața socială lipsită de griji care ni se servește, o viață care le permite să se gândească doar la f...t și la împlinirile sentimentale, pentru că toate celelalte griji au dispărut. Iarăși, nu spun că astfel de oameni nu există, dar sunt extrem de puțini. Clasa medie, până la nivel de middle și chiar de top management mai locuiește (și) în blocuri comuniste, nu doar în vile din Pipera. Își mai duce copii și la grădinițe de stat, mai înjură în trafic... și nu prea are timp de masaje cu maseuze profesioniste, tinere, frumoase și care locuiesc la rândul lor într-un cartier nou, într-o veșnică duminică dimineața. Personajele din mini-serie sunt tineri, chiar foarte tineri, reușind să își facă o situație mai mult decât prosperă prin propriile puteri, fără vreo intersectare de orice fel cu alte generații - când știm foarte bine că o mare parte din marile averi, proprietăți etc. din România au fost făcute printr-o strânsă legătură cu trecutul comunist. Eroii din ”Rămâi cu mine” par apăruți din nimic pe o pajiște cu flori, fără conflicte de generație: părinții lor fie nu apar deloc, fie sunt artiști doar cu probleme de carieră (1 caz), fie au murit - ce convenabil! - (1 caz care umple jumătate de episod).
Mai mult, toate ”ciocnirile” cu realitatea se petrec într-un mediu aseptic. Unde altundeva decât într-unul dintre puținele spitale românești care arată decent (Spitalul Universitar București) se putea opera la nas una dintre eroine? Evident, locuind într-o rezervă de lux, singură, așa cum am văzut în sute de filme americane, unde nici un fior de șpagă sau de problemă medicală nu pătrunde. Chiar și atunci când apar probleme, strict medicale, vedem câțiva oameni în halate albastre alergând pe un hol impecabil, în timp ce prietenii celei internate stau și discută la un bufet ”de incintă” absolut occidental (care da, chiar există acolo).
Pot să înțeleg că HBO și-a dorit să livreze un divertisment care să ne facă să uităm de grijile de zi cu zi, de criză, pe noi ăștia din clasa medie (pentru că în mod evident problematica romantică cu iz moderat-destrăbălat - tema adulterului, inclusiv homo-erotic - este adresată unui anumit tip de public). Problema reală este alta. Dezbrăcate de orice dilemă socială, familială, financiară, fără nici un racord la realitatea românească - personajele devin doar niște fantoșe, niște falsuri grosolane, niște umbre care se mișcă doar la suprafața a ceea ce poate fi ”omenescul”. Actorii, deși mulți dintre ei talentați, deși ne sunt dragi, iar pe unii îi cunosc personal și cred că ”pot mai mult” - nu joacă decât situația de moment, fără a putea construi în profunzimea personajului.
Cel mai flagrant asemenea caz este al personajului lui Andi Vasluianu pentru că, de!, întâmplarea face că l-am putut vedea și în alte roluri. La primul nivel înțelegem că e un tip căsătorit, plictisit de căsătorie și care, datorită farmecului personal (de asta a și fost ales actorul) profită de orice ocazie pentru a ”călca strâmb” - conform principiului că un bărbat nu refuză ocazia, iar în acest caz o mai și caută. OK, ăsta e primul nivel. Dar dincolo de asta? De unde vine personajul? Cu ce se ocupă? Care sunt pasiunile lui? Cum s-a construit și cum a evoluat căsnicia lui până în punctul în care acum lucrurile nu mai funcționează? Se pare că la nivelul simplist la care au văzut lucrurile scenariștii HBO - este suficient să pui alături de el o femeie frumoasă (Antonia Ionescu) cu care nu se mai înțelege și gata, avem toate justificările. Este strict nivelul la care se construiesc toate telenovelele...
Într-un asemenea context toată distribuția principală joacă decent pe o singură trăsătură ”de condei”, cu două excepții notabile; una pe plus - Lucian Ifrim care reușește să dea o oarecare profunzime personajului masculin de vârstă medie, timid și iremediabil îndrăgostit de colega, nici ea nu foarte frumoasă, de servici - strict dintr-o fericită, dar accidentală, distribuire potrivită (pentru că scenariul nu este mai generos în cazul său; și aici cineva cârcotaș s-ar putea întreba dacă un bărbat de peste 30 de ani poate fi chiar atât de naiv, bine intenționat, greoi în exprimare etc. în realitate); și una pe negativ - Iulia Lumânare - care joacă monocolor unul dintre cele mai complexe personaje din serie, aș zice chiar personajul principal, măcar și pentru simplul fapt că oglindește prin parcursul său tema fundamentală a poveștii (are relații foarte diferite, inclusiv sexuale, cu mai mulți bărbați).
Prin falsitate și lipsă de profunzime serialul nu își atinge ținta, pentru că, chiar dacă publicul nu se poate recunoaște în imaginea de carte poștală în totală contradicție cu realitatea românească, nici nu poate simpatiza și empatiza cu niște personaje din carton. Ne putem uita, da, la producția HBO România pentru că ne este drag să vedem niște actori români vorbind românește în niște situații extra-terestre, ”ca la Hollywood” (deși până și acolo efortul de a integra jobul, mediul personajelor în poveste pare uneori mai mare decât în situația de față); dar asta nu e suficient ca să nu schimb canalul sau ca să mă doară că am pierdut primele cincisprezece minute din noul episod.
Mai mult, incongruența cu mentalul și concretul românesc în loc să se diminueze pe parcurs - se duce în sus: acțiunea se va muta în Toscana, unde Eva, eroina interpretată de Iulia Lumânare, va petrece o vacanță cu noul ei iubit englez și bogat (oau! iată și visul românesc, în varianta feminină și high-class...).
Prin modul cum s-au pus ”bazele” poveștii - orice efort ulterior de a aduce în discuție realități locale nu vor trage producția decât și mai mult în penibil, pentru că nu pot reprezenta decât întorsături narative fără profunzime. Avem de exemplu un personaj, interpretat decent de Aureliu Surulescu (inițial mi-a fost antipatic pentru că părea doar ”frumușelul de serviciu” și nu îl cunoșteam pe actor, dar acesta s-a achitat foarte bine de sarcinile, puține, oferite de rol) - ale cărui singure probleme este cum să împace atracția față de personajul Iuliei Lumânare cu căsnicia cu o soție colerică și foarte însărcinată. El reușește, pac!, pocnind din degete să schimbe meserie de florar - antreprenor cu mult mai bănoasa meserie de angajat într-o firmă de advertising (unde lumea nu pare a se ocupa cu nimic, în afară de a arăta foarte cool) - la dorința ad-hoc a soției. În plus, tot la dorința soției, nu are nici o problemă în a renunța la acest job bine plătit doar pentru că acesteia... nu îi place de șefa lui fițoasă (același personaj Eva al Iuliei Lumânare pe care, ca în orice telenovelă care se respectă, acesta o reîntâlnește la interviul de angajare - dar el este angajat pentru calitățile lui profesionale cutremurătoare, nu pentru simpatia reciprocă evidentă. Fix cum se întâmplă în fiecare zi în România!).
Să ne imaginăm deci că acest personaj are brusc prin episodul cincisprezece un conflict de generație cu tatăl său, despre care aflăm acum că e un fost ofițer de rang înalt de Securitate, de la care el urmează să moștenească multe și mărunte... Cum am putea crede mai mult această poveste dacă până acum, în multe episoade, nu s-a construit nimic în profunzime cu acest personaj?
O notă specială despre coloana sonoră: muzica special compusă de Byron pentru serial este excelentă. Pe lângă faptul că, în nota caracteristică a formației, crează o notă de mister, de straniu (care ar putea rima și cu irealitatea profundă a poveștii, dar și cu, la un nivel mai adecvat, problemele interioare ale personajelor, de genul ”inima mea tânjește după niște lucruri greu de prins în cuvinte”) - versurile unui singur cântec (dintre cele ”peste zece”) conțin mai mult adevăr, exprimat condensat, poetic, decât cinci episoade de ”întâmplări adevărate”.
În concluzie recomand serialul ”Rămâi cu mine” tuturor celor care vor să vadă actori tineri români buni, fețe noi și care vor să se reîndrăgostească de Bucureștiul prezentat ca în cărțile poștale. Nu îl recomand tuturor celor pe care minciuna vis-a-vis de realitatea românească îi înfurie.

joi, 19 decembrie 2013

De câte ori vine Moș Crăciun?

La copiii mei a venit deja de trei ori: o dată la grădiniță, o dată la firma soției și o dată la serbarea de la cursul de dans. A mai fost văzut (de copii) de încă 2-3 ori, în diverse ipostaze.
Pe vremea mea... chiar dacă se chema Moș Gerilă! - nu îl vedeam niciodată. Să fi avut legături cu Securitatea? :)
Ce semnificație și ce mister mai are Moș Crăciun pentru copiii de astăzi? În afară de excesul de dulciuri care, da, îi face fericiți? (și grași)
De câte ori poate veni Moș Crăciun?
Răspuns: de câte ori poate să îl trimită firma de moși.

miercuri, 18 decembrie 2013

Cum am devenit oi

Zilele acestea trăim într-o mare tensiune, aceia dintre noi care se informează și realizează că România a devenit un loc dement, la limita locuibilului. Ne agităm pe paginile de socializare, protestăm, o greutate apasă pe inima oamenilor care încă mai cred în anumite valori sociale și în viitorul acestui pământ.
Ne indignăm foarte tare de pasivitatea și indiferența concetățenilor noștri, care preferă emisiunile TV sau distracțiile ieftine în oraș. Dar, înainte de a ne revolta, poate ar fi mai bine să le acordăm circumstanța de bună credință și să ne întrebăm cum de am ajuns - noi aici și ei acolo. Și poate soluția revoltelor noastre este să comunicăm mai mult cu cei din jurul nostru, să informăm, să le deschidem ochii celor prost informați, mințiți, obosiți și umiliți de statul ticălos în care trăim.
Poate că unii din noi consideră că dețin adevărul, că avem soluțiile - dar cu ce eforturi și după cât drum în viață, câtă (auto)educație și câte lovituri am ajuns să deosebim lucrurile bune, reale, dătătoare de speranță din mulțimea de ticăloșii și minciuni care ne înconjoară? Ce alternativă le oferim celor care au renunțat să mai lupte pentru o viață și o societate mai bună?
Și de unde ne vine această greutate de a înțelege lumea în care trăim?
Să mergem la origini.
Care sunt primele lucruri pe care un copil le învață de la grădiniță?

Zilele trecute am fost la serbările de iarnă organizate la grădiniță pentru copii mei (Iulia are 4 ani și jumătate, iar Victor 3 ani și jumătate). Cea mai de preț achiziție a copiilor noștri, cea pentru care se bat educatoarele și cu care se mândresc părinții este CAPACITATEA DE MEMORARE. Serbarea copiilor din grupa mică a durat mai bine de jumătate de oră, timp în care copii de trei până la patru ani ar fi trebuit să recite și să cânte vreo patru-cinci poezii, vreo 3-4 cânticele de sezon, plus strofa individuală de patru versuri. Și asta, am fost informați cu mândrie, după multe - multe ore de muncă și după multe-multe eforturi depuse de prichindei, drept pentru care - să-i aplaudăm pentru încercările lor!
Au fost multe momente tensionate la această serbare. Copii au fost trași, împinși, chinuiți cu costume și podoabe mai mult sau mai puțin comode; s-a strigat la ei, au fost rugați și amenințați (chiar dacă vocea a fost mereu una scăzută, aparent binevoitoare). Pe de altă parte - nimeni nu s-a obosit să le arate cum se ține un microfon și să le explice la ce folosește - deși acesta era un element cheie în reușita momentului individual.
Ar fi multe de spus, dar trec peste...
Copii de trei - patru ani. Părinți care nu și-au pus nici măcar o singură secundă vreo problemă vis-a-vis de ceea ce mie mi s-a părut oroarea unui SISTEM educațional, pentru că la rândul lor au crescut în același fel (voi reveni cu o poezie de grupă mijlocie care sigur este aceeași din perioada proletcultistă).
Dar care e problema cu mult-slăvita capacitate de memorare? Păi o problema ar fi accentul pus pe formă și nu pe conținut. Dacă prin absurd în loc de Moș Crăciun cu plete dalbe copii ar fi fost puși să recite ”Poemul invectivă” de Geo Bogza cred că ar fi făcut-o la fel de senini.
Iar o a doua problemă este că, în timp, învățăm să valorizăm ceea ce știm. Iar uneori ceea ce știm nu este ceva ce am gândit în prealabil, ci ceva care ni s-a spus de suficient de multe ori, ceva ce am învățat pe de rost.

Atunci - de ce ne mirăm de atitudinea oamenilor de lângă noi? De multe ori opiniile lor nu sunt decât benzi de magnetofon - diferă doar postul TV la care este conectat fiecare.
Iar la asta se adaugă ce am învățat în douăzeci și patru de ani de libertate și de degradare socială: suspiciunea. Nimeni nu vrea binele altcuiva pur și simplu. Nu există idealuri. Nu există valori, doar interese, mai mult sau mai puțin ascunse. Nu există bunăvoință sau generozitate. La fel cum am uitat să ne zâmbim unii altora, copleșiți de necazuri și de batjocura unui stat croit doar pe măsura unei găști.

Așa că nu mă aștept la trezirea peste noapte a celor care au învățat să recite de mici. Noi, ceilalți, avem însă datoria să sunăm deșteptarea cât putem de tare.